cama şcurti, aoa suntu tuti
print
support: Maria .::. Anne Marie .::. Stelian M .::. contactarenrodeesgrit


Pilisteraprofessional photographerweb designsamarina music
Cauta:  

Ceamurlia de Sus: ultima stradă cu aromâni

print
adăugat de giony la 31 iulie 2009 0:00:00

 Machedoni, aromâni, machedo-români, armâni, vlahi, ţinţari – sînt mulţi termeni care denumesc această populaţie rărită, despre care se ştie tot mai puţin. Machedonii fac parte dintr-o comunitate tăcută, retrasă, care, cu rare excepţii, nu a ieşit public să îşi exhibe identitatea şi nici să pretindă drepturi. În cîteva sate din Dobrogea, o cultură închisă, discretă se dizolvă treptat în peisajul uscat din podişurile Casimcea şi Babadag. 


„Cei de aici, de la bar, sîntem toţi cei care au mai rămas în sat“, îmi spune bătrînul cu înfăţişare stranie, cu pomeţi înguşti şi cu ochi decoloraţi de cataractă. Stă pe terasa cîrciumii din Ceamurlia de Sus, unde ne-am adăpostit de căldura năucitoare şi ne vorbeşte fără să ne privească. „Dacă mergi pe aleea asta în jos o să găseşti doar familii de cîte doi. Aici am mai rămas doar babele şi moşii“, îmi spune fără nici o urmă de melancolie. Ne aducem cafelele la masă şi ne aşezăm lîngă grupul de bărbaţi în vîrstă care pînă să venim noi vorbeau o limbă greoaie, aproape lipsită de vocale; deşi avea sonoritatea limbii române, înţelesul cuvintelor ne scăpa. 

„Sîntem machedoni“, mă lămureşte bărbatul care se prezintă nea Mita. „Toţi de aici, de la masă, aveam şase sau şapte ani atunci cînd am venit cu părinţii noştri din Bulgaria, după ce s-a făcut strămutarea.“ România şi Bulgaria au făcut un schimb de populaţie în septembrie 1940, după ce s-a semnat Tratatul de la Craiova. „Bulgarii au plecat pur şi simplu din localităţile din Dobrogea, iar aromânii au venit în casele acestora“, explică Alexandru Gică, membru fondator al Societăţii Culturale Aromâne. Procesul a durat cîteva luni, dar aromânii începuseră să emigreze din zona Republicii Macedonia în România încă din 1925. 

Am nimerit în Ceamurlia de Sus însetaţi, după ce străbătusem drumurile pustii, ondulate printre cîmpiile veştejite în tonuri de galben ale judeţului Tulcea. Am trecut de Casimcea, Beidaud, Stejaru, am inhalat praful satelor înfierbîntate, ne simţeam pielea zgîriată de vîntul usturător şi de căldura unui soare agresiv. Intraserăm în casele oamenilor prietenoşi, care ne vorbeau înainte să apucăm să îi întrebăm ceva, se strîngeau în jurul nostru şi ne invitau în umbra curţilor lor. Ceamurlia de Sus sau Caramugiac, vechea denumire, e la 60 de kilometri de Tulcea şi la vreo 20 de Babadag; primăria e tocmai la Baia, la 12 kilometri depărtare. Satul are doar o şcoală pentru clasele primare şi, ca să meargă la generală sau la liceu, puţinii copii de aici trebuie să facă naveta într-un alt sat. 

„Ne ştim cu toţii de mici, de cînd am venit din Bulgaria cu părinţii noştri“, îmi spune Mişoca, cel mai vorbăreţ dintre toţi. „Ne-am ridicat case aici, ne-am însurat şi acum aşteptăm să ne ducem… unul cîte unul.“ Mă surprinde că nici unul dintre bărbaţi nu bea alcool; pe masă sînt doar cîteva cafele străvezii. Toţi se comportă firesc, nimeni nu se întreabă ce e cu noi acolo, pe străzile prăfoase pe care rar vezi trecînd vreo maşină. 

„Noi am lucrat la mina Altîn Tepe, din comuna Stejaru, pînă în 2003, cînd s-a închis; acum sîntem pensionari. Dar noi, machedonii, nu am lucrat niciodată jos, în mină; eram toţi la auxiliare“, îmi spune cu mîndrie Mişoca. Nea Mita a fost mecanic pe locomotivă. „Nu o ducem rău acum“, îmi spune el. „Avem pensia de la mină şi mai primim patru milioane pe lună de la statul bulgar pentru strămutare.“ Oamenii aceştia plini de seninătate mă surprind din nou: nu aud nici o poveste tristă despre viaţa grea şi banii puţini. 

„Pensia nu e plătită propriu-zis de statul bulgar“, explică Alexandru Gică, membru fondator al Societăţii Culturale Aromâne. „După ce a avut loc strămutarea, s-a făcut o socoteală între cele două state şi s-a ajuns la concluzia că Bulgaria trebuie să plătească României o sumă care s-a achitat atunci.“ Banii erau o despăgubire pentru casele, animalele şi recoltele pe care machedonii le lăsaseră în urmă, dar nu au ajuns atunci la oameni pentru că Ion Antonescu i-a folosit pentru război. Aproape 70 de ani mai tîrziu, în 2000, statul român a început să le plătească machedonilor o pensie de patru milioane. 

Tradiţii dispărute 

Satul Ceamurlia de Sus e locuit aproape în totalitate de aromâni. Cu toate astea, nu văd nici un semn distinctiv al acestei culturi. Dacă nu i-aş fi auzit vorbind în aromână, mi s-ar fi părut că sînt într-un sat românesc obişnuit. Singurele tradiţii de care îşi mai aduc aminte sînt obiceiurile legate de căsătorie. „Nunţile erau la noi mare sărbătoare, nu se făceau doar duminica sau sîmbăta, ca la români. Începeau de miercuri şi se sfîrşeau joia, abia după o săptămînă“, îmi spune nea Mita. Nunţile machedonilor erau, într-adevăr, nişte reprezentaţii complexe şi impresionante. „Chiar dacă e un moment important în orice cultură, la machedoni era un fel de spectacol public“, explică Alexandru Gică. „Încă se mai păstrează în unele locuri obiceiul de a face steag la nuntă, despre care Irina Nicolau spunea că simbolizează o unire între două triburi.“ 

Dar, din păcate, aceste nunţi tradiţionale au loc din ce în ce mai rar – în Ceamurlia de Sus nu s-a mai făcut steag de zece ani. Cît despre alte obiceiuri aromåneşti nu ne poate spune nimic nici unul dintre bărbaţii vorbăreţi de la masă. „S-au cam pierdut la noi“, se foieşte pe scaun nea Mita încercînd, cu sprîncenele încruntate, să îşi amintească de alte tradiţii. „În Stejaru mai au cîntăreţi de muzică populară, dar la noi s-au pierdut. Cine să mai respecte obiceiurile? Copiii noştri sînt toţi la oraş, care la Tulcea, care la Constanţa…“ 

Însă Alexandru Gică e de părere că o intervenţie artificială prin care să se încerce păstrarea tradiţiilor nu ar ajuta la nimic. „E o evoluţie firească şi cred că ar fi forţat să se facă ceva în această direcţie“, spune el. „Rămîn în viaţă doar acele obiceiuri care mai au încă o forţă de semnificaţie pentru oamenii din comunităţile respective.“ Singura discuţie despre soarta aromânilor care a reuşit să atragă atenţia opiniei publice a avut loc în 2005, cînd una dintre asociaţiile care îi reprezintă pe machedoni, Comunitatea Aromână din România, a solicitat recunoaşterea lor ca minoritate. „Deşi e cea mai importantă organizaţie care îi reprezintă, ea nu vorbeşte în numele întregii lumi aromâne din România“, precizează Alexandru Gică. Într-adevăr, oamenii din Ceamurlia de Sus nu par a fi preocupaţi în vreun fel de acest subiect. „Diferenţa dintre noi şi români e ca aceea dintre olteni şi ardeleni“, îmi spune simplu Mişoca. 

Limbă sau dialect? 

Ce pare să îi intereseze cu adevărat este păstrarea limbii. „Am început să pocim aromâna“, îmi zice nea Mita. „Avem o singură şcoală în sat, dar acolo nu se predă machedoneşte. Nici nu prea mai avem copii în sat. Erau sute de elevi aici la şcoală, acum abia dacă mai sînt cîteva zeci. Nepoţii noştri sînt pe la oraşe şi de-acuma gata… nu prea mai ştiu ei să vorbească.“ 

Sînt multe controverse pe această temă, dar, în general, majoritatea lingviştilor consideră că aromâna este un dialect. „Pentru mine e o limbă funcţională care încă mai asimilează neologisme“, îmi spune însă Alexandru Gică. „Şi o bună dovadă în acest sens o reprezintă cărţile de literatură aromână: sînt poeţi geniali care scriu acum, în 2009, în această limbă. Şi nu se poate spune că aromâna se strică, ci că evoluează firesc.“ Lingvistul Matilda Caragiu credea că dezbaterea dialect versus limbă e inutilă, întrucît problema se situează dincolo de lingvistică: e limba maternă a aromânilor care funcţionează ca atare şi le oferă o conştiinţă etno-lingvistică. 

Comunităţile de machedoni au cerut de mai multe ori ca aromâna să fie predată ca limbă maternă în şcoli, dar pînă acum statul nu a permis acest lucru. Alexandru Gică e de părere că ar fi o măsură esenţială pentru prezervarea limbii. „Există cîteva şcoli în Constanţa în care se predau cursuri opţionale de aromână, dar nu cred că e suficient. Însă şi machedonii ar trebui să depună un efort; în momentul în care tu nu îţi înveţi copilul să vorbească, nu ştiu ce mai poţi să pretinzi de la stat.“ Nea Mita ne-a invitat la el acasă să îi cunoaştem baba, pe Maruşa. Mergem pe strada fierbinte, de care ni se lipesc sandalele: este aleea de case pe care ne-a arătat-o de la cîrciumă, cea cu familii de babe şi moşi. Pe vremuri, îmi spune nea Mita, satul avea în jur de 400 de case, acum abia dacă au mai rămas 250. 

Aleea cu moşi şi babe 

Maruşa ne primeşte cu aceeaşi naturaleţe cu care ne-au obişnuit aceşti oameni bizari: se duce să pună de cafea ca şi cum ne-ar fi aşteptat, fără să întrebe ce e cu noi şi de ce am dat buzna la ea în curte. „Ne ştim de mici, de copii. La strămutare am plecat amîndoi dintr-un sat din judeţul Caliacra“, îşi aminteşte nea Mita. „Eram mică tare, dar încă mai văd unde era fîntîna, ştiu drumul pînă la şcoală…“, spune Maruşa cînd ne aduce cafelele. 

Între timp, nea Mita goleşte o pungă întreagă de poze vechi, cu miros umed. Masa se umple de unchi, mătuşi, mame, străbunici şi bebeluşi, fiecare cu povestea lui. „Mama mea avea tatuat pe frunte semnul crucii“, îmi povesteşte Maruşa în timp ce nea Mita pune cu răbdare în ordine vechile fotografii. „Era frumoasă şi, ca să nu o fure otomanii, i-au făcut crucea pe frunte.“ Aromânii au locuit pînă în 1912 într-o zonă care aparţinea Imperiului Otoman şi, ca să nu le răpească fiicele, părinţii le făceau semnul crucii într-un loc cît mai vizibil. „Tatuajele se făceau cu acul şi erau colorate cu o substanţă obţinută din plante; existau femei în comunitate care se pricepeau la asta“, spune Alexandru Gică. Mita şi Maruşa s-au căsătorit cînd aveau 21 de ani. Au amîndoi cîte patru clase, făcute la şcoala din sat. Casa a fost construită chiar de nea Mita, pe structura unei vechi case a unei familii de bulgari care a plecat de aici la strămutare. Cînd intrăm, ne izbeşte o răcoare după care tînjeam de vreo 200 de kilometri. Totul e aşezat în cea mai mare ordine, ca şi cum ar fi aşteptat musafirii. Într-una dintre camere, un pat de flori de tei puse la uscat ne umple nările de un miros dulce, pătrunzător. 

Au două fete – un băiat le-a murit – şi amîndouă sînt plecate la oraş, la Constanţa. Îmi arată poze de la nunta uneia dintre fete – mireasa şi mirele au plecat într-un Porsche. Cam departe de imaginea idilică a nunţilor cu steag, care durau o săptămînă. Au şi nepoate care rup un pic de machedoneşte, dar nu ştiu limba foarte bine. „Cînd o să moară unul din noi, celălalt o să plece în Constanţa, la fete“, îmi spune simplu Maruşa. Este greu de spus ce s-ar putea face ca această cultură să supravieţuiască, dar cel mai important aspect rămîne păstrarea limbii aromâne. „Statul ar putea să admită două ore de limbă maternă pe săptămînă; ar fi ceva minimal care ar putea avea efecte“, e de părere Alexandru Gică. „Mulţi oameni sînt destul de comozi şi nu mai pot face efortul să îşi înveţe copiii, nu găsesc mijloacele, nu au cărţile în casă care să îi ajute.“ 

Ne-am luat la revedere de la bătrîna familie de machedoni; le spunem că s-ar putea să îi mai vizităm şi peste un an, ca să le aducem poze. „Vă aşteptăm cu drag, dac-om mai fi aici. Dacă nu, în loc de aleea cu moşi şi babe, o să găsiţi doar o stradă cu case părăsite“, ne spune zîmbind cu seninătate nea Mita. 

sursa articol

vă rog intraţi în cont pentru a putea adăuga impresii



arhivă ştiri
2019 © giony | termeni de utilizare
vin | citate celebre | feedback | rss feed | contact